duminică, 15 ianuarie 2012

Ultrașii mei



Eu am copilărit în spatele unui stadion. Una dintre activitățile mele favorite de fetiță cu codițe și rochiță era ca, o dată la două săptămâni, să spun că mă duc în parc, la joacă și de fapt să mă furișez cu copiii de la bloc la meci, să stau printre cei din galerie, să bat din palme și să cânt cu ei. Încă mai știu mare parte dintre cântecele de atunci – chiar și pe cele mai fără perdea. Era o vreme cu suc la dozator și confetti low cost din suluri de hârtie igienică tăiate în jumătate.
Acum parcul în care mințeam că mă joc s-a transformat în niște blocuri cu apartamente scumpe, echipa a ajuns să joace cu Benfica, sucul de la dozator a devenit fatal și băieții din galerie nu mai au voie să mai facă aproape nimic pe stadion. Am crescut mari și toate lucrurile au devenit serioase.
Până și eu am devenit serioasă. Am început să umblu mai degrabă cu băieții cărora le pocnesc rafturile bibliotecilor de Evola, Junger și Degrelle decât cu ăia care au abonament la galerie și stindardul unei echipe pe perete. Băieții ăștia ai mei desconsideră, pe sub ochelari, fotbalul și ultrașii pe care nu-i înțeleg. Îmi tot spun că sunt prea simpli, prea masă de manevră, prea agresivi și gregari pentru a merita atenție.
Dar mie tot mi-s dragi. Poate că nu au stat ore întregi uitându-se la obiecte de hârtie, dar au suflet. Au suflet pentru că în ciuda fotbalui de proastă calitate, a patronilor corupți, a amenințărilor cu închisoarea și a limitării tuturor distracțiilor de pe stadion, se duc în continuare să susțină o echipă. Ultrașii mei nu au nevoie de explicații și de raționamente pretențioase. Nu o să-i înțelegi din explicații sociologice, ci mergând pe stadion și simțind bucuria și camaraderia din fiecare cântec urlat la unison, din fiecare bătaie de tobă.
În afară de asta, sunt printre ultimii care se mai revoltă împotriva societății din ce în ce mai aseptice. Nu încerc să dau la ceea ce fac ei un sens superior – sunt doar atât, niște oameni care iubesc și trăiesc. Doar că oamenii ăștia nu au nevoie de un mediu reglementat, în care să stea cuminți și să vorbească în șoaptă. Lăsați-le stadionul cum l-au apucat: cu un pic de violență, cu un pic de golăneală, cu un pic de scandal. Ca pe stadion.
Numai eu mai lipseam să iau apărarea suporterilor. Dar mi-s dragi și aproape nimeni din afara mediului lor nu-i apreciază și nu-i înțelege. Am făcut o poveste sentimentală pentru că, așa cum văd eu lucrurile, nici a fi ultras nu e mai puțin sentimental. Doar mai energic.

Numai ZIMBRU!!!