vineri, 30 martie 2012

Suporterii Ştiinţei, între resemnare şi speranţă


   Răzvan Martin, din Bucureşti, un fan pătimaş al Universităţii Craiova, povesteşte ce înseamnă viaţa de suporter al Ştiinţei şi cât de ingrată este situaţia actuală, fără echipă. El speră însă ca lucrurile să revină la normalitate cât mai repede.

   Suferinţa este maximă atunci când pomeneşti numele Universităţii Craiova. Dezafilierea, fie ea şi temporară, este extrem de dureroasă pentru suporteri. „Prizonierii unei singure credinţe“, aşa scria pe un banner în vremuri nu de mult apuse şi asta spune multe. Nimic din viaţa cotidiană nu poate îndulci situaţia actuală. De la melancolie, frustrare, deznădejde la amintiri şi speranţe, cam acestea sunt trăirile de acum ale suporterilor Ştiinţei, unica mare iubire a oltenilor, fie ei din Craiova sau din Bucureşti. Este şi cazul lui Răzvan Martin, un fan împătimit din Capitală, care nici acum, după zeci de ani de iubire necondiţionată, nu înţelege de unde dragostea pentru echipa-fanion a Olteniei.
   "Greu de spus de unde pasiunea asta, pentru că eram prea mic atunci când s-a aprins, iar memoria nu merge chiar atât de departe. În familie nu aveam suporteri ai Ştiinţei, iar sânge de oltean aveau doar bunicii din partea tatălui, veniţi în Bucureşti după război, din satul Bârcii (Olt). Tata e rapidist, mama dinamovistă, unchii - rapidist şi dinamovist, bunicii -  rapidişti sau ţin cu Argeşul lui Dobrin, aşa că varianta influenţei familiei cade. Ştiu că pasiunea s-a născut când eram încă la grădiniţă, asta înseamnă anii 1981-1982, adică anii cei mai frumoşi ai Craiovei Maxima şi, cel mai probabil, am căzut şi eu «victima» fenomenului prin care devii simpatizantul celor puternici, fenomen pe care îl detest atât de mult azi, dar căruia nu i te poţi împotrivi. Este ceva firesc şi ştiu că nu e drept să-i judec pe cei care azi cad atât de uşor în admiraţie pentru anumite echipe care nici măcar nu mai sunt la putere ca performanţă sportivă, ci mai degrabă mediatică“, a afirmat Martin.

„Violenţa apare atunci când raţiunea nu mai funcţionează“

   Răzvan Martin a explicat şi ce înseamnă viaţa de suporter al Ştiinţei în Capitală, punctând că după Revoluţie totul s-a „degradat“ treptat. „Viaţa de suporter al Ştiinţei în Bucureşti a fost plăcută până după Revoluţie. Libertatea a adus cu ea şi eliberarea instinctelor primare şi a devenit tot mai greu să-ţi afişezi deschis simpatia pentru o echipă anume. Am copilărit în Drumul Taberei, la câteva staţii de Ghencea. Evident, majoritatea copiilor erau stelişti. O să vă spun ceva ce o să vă vină greu să credeţi, dar suporterii Craiovei erau detaşaţi pe locul doi în zona mea de cartier, înaintea dinamoviştilor şi a rapidiştilor. Probabil că a fost o situaţie care s-a aplicat generaţiei mele, celor născuţi între ’70 şi ’80. Lucrurile s-au schimbat după, odată cu apunerea gloriei Universităţii şi numărul fanilor din Bucureşti a început să scadă. De altfel, majoritatea suporterilor Universităţii pe care îi cunosc au vârste peste 30 de ani. Conflicte nu erau pe vremea aia, mergeam la meciurile Ştiinţei de pe toate stadioanele şi nu-mi amintesc să fi fost martorul vreunor incidente. E adevărat că, în cartier, cel mai bine ne înţelegeam cu rapidiştii. Ei erau cei mai apropiaţi, aveam multe în comun cu ei, mai ales «iubirea» faţă de echipele Miliţiei şi Armatei. Îmi amintesc că la celebrul meci din iunie ’89, când Neagoe a retrogradat Rapidul (mi s-a rupt sufletul de durerea lor), am stat la tribuna a doua, la 20 de metri de galeria Rapidului. Am sărit în aer la gol şi am constatat cu surprindere că cel puţin un sfert din stadion făcuse acelaşi lucru. Galeria noastră era la peluză, dar n-am avut acces acolo. Ei, deşi golul ăla a retrogradat Rapidul, n-a fost nimeni care să-mi spună să stau jos, de înjurături nici nu se pune vorba. Ştiu că au existat însă incidente după acel meci, galeria Rapidului atacând trenul cu care se întorceau suporterii Universităţii la Craiova“, a rememorat interlocutorul nostru. „În ultimii ani a devenit tot mai periculoasă viaţa de suporter în Bucureşti. Am avut parte şi de câteva incidente în care am picat fără voia mea şi acum port la vedere amintirea lor pe chelie. Nu sunt deloc adeptul violenţei şi mi se par ridicole etalările astea de masculinitate exprimată prin muşchi. E păcat, mai ales că membrii peluzelor au dat de atâtea ori dovadă de o inteligenţă şi subtilitate rar întâlnite în spaţiul public românesc. Dialogul mesajelor dintre galerii, coregrafiile, chiar şi scandările - aici aş vrea să se concentreze energiile fanilor. Violenţa apare atunci când raţiunea nu mai funcţionează. În timp, sper ca astfel de manifestări violente să devină marginale, mai ales în contextul actual în care ultraşii devin conştienţi de forţa lor şi, implicit, devin mai atenţi şi cu imaginea lor. E treaba lor să-şi facă ordine în ogradă, eu sunt convins că numărul celor violenţi e mic, iar în cazul multora dintre ei vârsta fragedă şi dorinţa de a-şi dovedi bărbăţia sunt explicaţiile comportamentului agresiv“, a subliniat Răzvan Martin.

„Realitatea este dureroasă“

„Dispariţia“ temporară a Ştiinţei doare al naibii de tare, Răzvan Martin găsind cu greu consolarea: „Să spun că e trist e banal. Nu-mi imaginam că se poate ajunge la aşa ceva, simt că mi s-a furat o parte din viaţă. Sună patetic, mai ales la un om de 36 de ani, dar e un gol imens în sufletul meu şi în viaţa mea. Nu ştiu ce iubire se poate compara cu cea faţă de echipă, poate doar cea pentru părinţi, pentru că e vorba de un act necondiţionat, iubeşti echipa aia indiferent de ce-ţi oferă, de performanţele ei, de patron, de calitatea jucătorilor. Ăştia vin şi pleacă. Suporterii, culorile, palmaresul, istoria, atmosfera - astea sunt lucrurile importante, cele care rămân. Fotbalul românesc, şi aşa în cădere liberă, e şi el mult mai sărac, trist şi plictisitor fără Universitatea. Dovadă că până şi suporterii rivalelor din Capitală simt asta şi vin alături de noi, pentru a readuce Craiova în prim-planul fotbalului românesc“.

„Sper ca justiţia să facă dreptate“

Chestionat în legătură cu cine este responsabil pentru situaţia de faţă, Răzvan Martin l-a arătat cu degetul pe Adrian Mititelu, dar consideră că dezafilierea temporară a fost un abuz din partea FRF şi că acest lucru se va îndrepta la viitoarea Adunare Generală. „Principalul vinovat este Adrian Mititelu, fără nici un fel de discuţii. Actul prin care FRF a dezafiliat Universitatea este un abuz imens şi sper ca justiţia să facă dreptate. Dar Mititelu este cel care a adus echipa în această situaţie, cel care a oferit ocazia LPF şi FRF să nedreptăţească Craiova prin managementul dezastruos şi decerebrat pe care l-a practicat. Recunosc că am fost simpatizantul lui Mititelu la început, am crezut în proiectul lui, am apreciat viziunea pe care o avea privind dezvoltarea echipei. Din păcate, timpul a demonstrat că au fost doar vorbe. A greşit că nu a vrut să asculte de nimeni, a căzut pradă mâniei, persecuţiei şi impresiei că el ştie cel mai bine ce trebuie să se întâmple la club. S-a certat cu toată lumea şi a ajuns să sacrifice interesele echipei. Până la urmă, a sacrificat chiar echipa pentru a-şi satisface propriul orgoliu şi ambiţiile. Dragostea lui pentru echipă n-o pot contesta, doar că a fost o dragoste bolnavă în care, iată, şi-a omorât singur obiectul iubirii. Mi-e teamă că şi dacă Universitatea va fi reafiliată există perspective reduse să avem şi echipă, pentru că Mititelu a spus că el n-are bani. Dacă n-ai bani şi nu-ţi permiţi această echipă pe care spui c-o iubeşti, atunci de ce nu vinzi sau de ce nu-i laşi pe alţii să se ocupe? Ştiu că are de recuperat nişte bani şi sper să şi-i recupereze, pentru că jucătorii aceia i-au fost furaţi. Dar asta va dura ani de zile, ştim cu toţii cum funcţionează justiţia în România. Dar până atunci ce se întâmplă? Ţine echipa captivă? Cred că ar trebui să cedeze echipa. Nu are capacitatea managerială şi financiară pentru a garanta performanţa. Am răbdat destule umilinţe în ultimii ani, nu vreau să mai trecem prin aşa ceva. Repet, propria incapacitate managerială i-a distrus acel proiect frumos pe care îl începuse“, a punctat Răzvan Martin.

„Nu-mi pot trăda iubirea“

Punând răul înainte, adică la viitoarea Adunare Generală Universitatea să fie dezafiliată definitiv, Răzvan Martin este convins că golul din suflet nu-l va putea umple altă echipă. „Nu ştiu ce se va întâmpla la Adunarea Generală. Eu nu cred în ideea unei noi echipe. Nu-mi pot trăda iubirea şi nu văd cum aş putea să-mi transfer iubirea pentru o echipă nouă, pornită din nimic. Ah, dacă se recuperează numele, culorile şi palmaresul, iar vechile glorii susţin un nou proiect, atunci acest proiect capătă legitimitate prin continuitatea cu istoria. Doar aşa văd o nouă echipă! Prefer să aştept reafilierea actualului club, chiar dacă asta va presupune să reluăm startul din a patra divizie“, a spus Răzvan Martin, bucuros că oltenii au găsit aliaţi în rândul suporterilor dinamovişti, stelişti şi rapidişti la protestul de pe 24 martie: „Recentele proteste din Piaţa Universităţii au reuşit să aducă ultraşii împreună şi pentru că aceştia au înţeles că au câteva interese comune - în primul rând, lupta pentru igienizarea fotbalului românesc, iar apoi lupta împotriva abuzurilor jandarmeriei pe stadioane. Cred că vorbim de un moment de maturizare în viaţa ultraşilor din ţară şi sper ca acest nou drum pe care au pornit să fie cât mai lung. Cred că vocea suporterilor contează, dovadă măsurile represive de înăbuşire a oricărui protest“.

„Amintirile îmi vor hrăni iubirea faţă de Ştiinţa“

Până să aflăm deznodământul acestei poveşti triste, fiecărui fan al Ştiinţei nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi amintească momentele frumoase şi să le pună în prim-plan la un pahar de vorbă cu prietenii. „Aşa e, trăim din amintiri. Din păcate, m-am resemnat de mult cu gândul că amintirile îmi vor hrăni iubirea faţă de Ştiinţa. Sunt enorm de multe întâmplări în care am fost mândru de Universitatea. Cred că cel mai mândru am fost în 1998, la finala Cupei cu Rapid, de pe fostul «Lia Manoliu». Ajunsesem devreme la stadion, împreună cu câţiva prieteni din Bucureşti, şi am aşteptat afară sosirea suporterilor din Craiova. Ei au venit cu trenurile, care i-au lăsat în Gara Obor. Eh, n-am să uit niciodată imaginea bulevardului pe care se deplasa coloana suporterilor şi zgomotul scandărilor. Se auzeau de la câteva sute de metri distanţă, lumea ieşise la balcoane să vadă ce se întâmplă, bulevardul era complet blocat şi era un bulevard mare, lat de cel puţin 30 de metri. Coloana a curs timp de o jumătate de oră, cel puţin. Invazia oltenilor cucerise Capitala! Cea mai mare deplasare de oameni din istoria României, nici la mineriade nu fuseseră atâţia. Păcat de rezultatul finalei, dar cred că atunci ne-a pedepsit soarta pentru măgăria făcută de conducerea clubului, care a pus pe tavă titlul Stelei. Cred că ne-am făcut un păcat mare atunci şi tragem şi acum ponoasele după el. Sunt mândru când văd pe zidurile din Bucureşti graffiti cu Ştiinţa, sunt mândru când ajung într-un colţ uitat de lume şi dau de un suporter al Ştiinţei, sunt mândru când cunosc un om mişto şi aflu apoi că ţine cu Universitatea“, susţine unul dintre cei mai înfocaţi suporteri ai Craiovei din Bucureşti.

„Cu toţii aşteptăm primul meci, oriunde şi în orice divizie ar fi“

Simţind cum arde dorinţa în Răzvan Martin de a scanda din toţi rărunchii „Ştiinţa, Ştiinţa!“, întrebarea dacă îi este dor de o deplasare a venit inevitabil. „Ooh, da, de asta mi-e cel mai dor. Am reînceput să merg la meciuri după vreo 15 ani de stat acasă. Abia prin 2006 am revenit alături de echipă şi am cunoscut cu acest prilej nişte oameni extraordinari. Era greu să fii suporter din Bucureşti, noi aveam 34 de deplasări pe an. Costă bani şi mănâncă timp. Dar nu mă plâng, Doamne fereşte! Au fost nişte ani superbi, nişte amintiri fabuloase. De asta mi-e cel mai dor şi cu toţii aşteptăm primul meci, oriunde şi în orice divizie ar fi“, a încheiat Răzvan Martin.

un articol preluat de pe Gazeta De Sud


Numai ZIMBRU!!!