miercuri, 29 august 2012

REMORCA SQUAD


   Primul gând care mi-a venit în momentul hotărârii peluzarilor de a susține echipa de amatori SS Poli din divizia județeană, a fost legat de bucolicele deplasări ce urmau să vină.

  Mi-era un dor teribil de era huliganismului juvenil petrecut alături de echipa Steaua Roșie Variaș în anii `80, de deplasările cu bodroanca muncitorilor petroliști de pe drumul Șandrei, de mirosul sferturilor de răchie cu care era burdușit orice buzunar respectabil al pensionarilor microbiști, de “crucea” cu șpiluri de cărți ungurești, tocite și lipicioase, de încurajarea gălăgioasă a echipei favorite, de înjurăturile țăranilor și tractoriștilor în șalopete, de “blagoslovirea” arbitrilor și de faiturile cu jucătorii sau fanii adverși.


  Din motive care au fost discutate și răsdiscutate, suporterii din peluza timișoreană (și nu numai ei) au decis să reînvie spiritul acelor vremuri. Încă din momentul tragerii la sorți m-am gândit cu jind la geografia bahică și la redescoperirea Banatului rural. Prima deplasare – Margina. Între timp această echipă s-a retras, cedând locul celor de la Leucușești. Who the fuck is Leucușești?! Nu am auzit în viața mea de acest sat, ca dealtfel nimeni din gașca noastră (mai puțin Milaneze, care are bunici la Bethausen). Cu atât mai bine! Recunosc, am numărat zilele până la acest meci. Duminică m-am trezit la 6,50 pentru a mă pregăti cum se cuvine pentru această călătorie inițiatică de pomină. Orice început se vrea fecund, vorba lui Blaga. Lucian, nu Vasile.

  Un pensionar, penelist fanatic, mă ia dimineața la rost la Mozzart că nu vrem să susținem ACS Poli în meciul cu UTA. Nu respectăm munca domnului Robu, cică. Îi iau o bere să se răcorească și facem pariu că nu bate Steaua la Vaslui. “AC Recaș nu e POli și la muie lui Căcărău”, îi spun la plecare. “Sănătace și ție, fută-te Băsescu și Orza, că nu ai fost la vot”. Rad și eu un pelincovaț și mă ușchesc la Real să iau o pungă frigorifică, să evit blestemul berilor calde și al magazinelor sătești unde nu au altceva în afară de Noroc și Burger. Cumpăr o pungă de gheață și bag vreo zece orzoaice la rece. Timpul se scurge, așa că o luăm spre Pădurea Verde, unde se strâng suporterii, la ieșirea spre Lugoj. Acolo, toată lumea bună, mai puțin Bâzu și Rotiță. Trebuie să-i readucem în circuit. Neapărat.

  Prima problemă – șoferul, care credea că se merge doar până la Coșteiu, nu vrea să plece. Silberzahn duce o muncă asiduă de convingere în stilu-i caracteristic, dar până nu vede banu nenea nu vrea să apese pe pedală. Ce să-i facem, plusăm ca să putem porni. Autocarul,  o saună pe roți, o ia la vale, urmat de coloana infinitului violet.

  Desfacem primele beri, băgăm cd-ul cu Civico 88 și dăm gazeu. “Sveglia ragazzo, vieni insieme a noi, molla le canne e fatti un po’ di oi!” Urmează Cock Sparrer, Screwdriver, Motorhead, Dropkick Murhpys, iar berile dispar în mod miraculos pe căile nebănuite ale pâlniilor de argint.

  Prima escală – Chizătău, unde facem joncțiunea cu altă mașină a Drojdierilor însetați, care scriau cu mare spor cerei cu dop la un birtuț riveran. Scoatem din portbagaj benerul cu “Drojdierii din Banat, spaima crâșmelor din sat”. Un moș cu undița se identifică cu mesajul și se bagă la pozat. Zice că îl cheamă nenea Lazăr, că stă la numărul 167 și că musai să-i trimit poza. Mâine o pun la poștă.

  Pe lângă noi trece alaiul, ne claxonăm, ne facem cu mâna, ne dăm dume din mers. Evident, ultimii fiind, la Coșteiu ratăm curba spre Balinț, dar ne revenim repede. Oprim și la Balinț, unde era ceva târg în mijlocul satului. Oamenii se uită la noi cam nedumeriți, iar un nenea pare dezamăgit că nu suntem din partidul lui Dan Diaconescu. “Și ăia-s violeți, ce pula mea!”, mormâi moșul îndepărtându-se nesatisfăcut.

  Mai trecem prin niște localități de care nu am auzit niciodată, pentru ca într-un final să ajungem la Leucușești, acest Oz polist al unei zile de toride de august. Niște băieți s-au dezbrăcat și fac baie într-un răuleț. Vedem și stadionul. De la distanță poți să juri că seamănă cu Allianz Arena, dar când te apropii începi să distingi inegalabila pecete a originalității locale. Suntem întămpinați de un zvon descurajant: în sat există un singur magazin. Ne îndreptăm repede spre locul deja asediat de ai noștri. Vânzătoarea vinde în câteva ore cât într-o lună. Mă uit repede spre frigider și răsuflu ușurat: câteva sticle de Staropramen au supraviețuit primului asalt, așa că le iau într-un prizonierat provizoriu, cu eroismul dorobanților de la Plevna.

  Ne punem cârpele pe gard, ne tăiem pe degete cu sârmă, ne julim genunchii, sărim peste șanțul săpat strategic lângă inexistentul sector al oaspeților și începem să cântăm. Cineva vede o remorcă parcată lângă o casă. Profităm de ospitalitatea celor trei bătrâni care o ocupau, și ne alăturăm lor. “Remorca squad” sare și cântă, epuizând tot repertoriul drojdieresc și cvucsist. Poli conduce, dar gazonul, comandat special din Olanda, cu tot cu mușuroaiele de hârciogi incorporate, le joacă feste alor noștri. Avem emoții chiar și la 4:1, dar intrarea lui Floca ne aduce liniștea sufletească cuvenită. “Overmars din Banat”, ar fi titrat GSP dacă ar fi scris cronica meciului.

  Niște țărani de la oraș aruncă sticle și pungi pe jos și dau dume de șmecheri de căcat sătenilor. Totuși, o cantitate neglijabilă (și corijabilă fizic). Meciul se termină, echipa vine la gardul de fier (sic) și cântă Horto Magiko împreună cu galeria. Ne reîncărcăm plasa frigorifică și plecăm spre Timișoara. La “Yugoslavia” lui Hara și Chici mai radem niște bere “Nikšićko” și ne povestim uluiți că tocmai am venit din una dintre cele mai deplasări ever.

  Pentru noi fotbalul lui Mircea Sandu și MItică Dragomir nu mai reprezintă nimic. Unii nu înțeleg acest lucru și ne cred fraieri, aventurieri sau luzări. Sau golani, bețivani și drogați, cum ne-a numit Marian Iancu. Așa să fie.

Sănătace și ne vedem la Balinț, tot pe același traseu.

De Goran Mrakić
Numai ZIMBRU!!!