joi, 27 septembrie 2012

Cum ar trebui să se poarte un fotbalist!



  Cărţile despre fotbal au, în România, o lungă tradiţie. Scrise de antrenori sau de ziarişti, acestea se pot împărţi în mai multe categorii: lucrări despre tehnică şi tactică, biografii ale unor personalităţi, monografii de echipe, istorii ale unor momente deosebite. Dar cartea despre care vom vorbi în rândurile de mai jos este absolut specială: chiar dacă a fost dedicată tehnicilor şi tacticilor, cea mai consistentă şi cea mai frumoasă parte a ei se referă la un „ceva” despre care s-a vorbit şi se va mai vorbi mult, îndeobşte în clişee şi expresii frumoase: un cod de conduită profesională şi personală pentru fotbalişti, în particular, pentru toţi ceilalţi sportivi sau oameni simpli, dornici să ducă o viaţă sportivă, am îndrăzni să adăugăm.
  Şi, dacă subliniem şi faptul că la data apariţiei lucrării autorul era încă jucător activ, nu putem decât să ne alăturăm uimirii cu care contemporani precum Octav Luchide (secretarul-general al Federaţiei Române de Fotbal-Asociaţie) sau scriitorul Camil Petrescu au primit inedita întreprindere. „Footballul nostru“ este o carte uitată, scrisă de un cunoscător al sportului-rege, la rândul său uitat: Petre Steinbach.

  Glorie sportivă, recunoaştere intelectuală, prigoană politică. Viaţa lui Petre Steinbach (1906-1996) poate fi rezumată în cuvintele de mai sus. Prima sa realizare sportivă a fost titlul naţional cu Colţea Braşov în sezonul 1927-1928. Un meci al acestei echipe, iniţial o filială a clubului bucureştean cu acelaşi nume, deschisă pentru a atrage tinerii spre sport şi pentru a întări legăturile slabe dintre majoritatea românească şi minorităţile etnice, avea să schimbe viaţa unui adolescent pe nume Iuliu Bodola...


Jucător şi antrenor la Unirea Tricolor


Între 1930-1935, Petre Steinbach a jucat de 18 ori ca mijlocaş pentru echipa naţională, fiind chiar căpitan într-o partidă cu Grecia. Nu a marcat niciun gol. S-a aflat pe teren la victorii legendare: 4-2 cu Yugoslavia la Zagreb, 6-3 în primul meci România-Franţa sau acel 7-0 cu Bulgaria la Balcaniada din 1933, dar şi la înfrângeri care au tulburat lumea fotbalului românesc: 0-5 cu Polonia la Bucureşti sau 1-7 cu Suedia la Stockholm. După Colţea Braşov, Petre Steinbach a plecat la Unirea Tricolor Bucureşti, unde a început şi cariera de antrenor. În 1933 şi 1938, Petre Steinbach a petrecut câte o lună în Anglia.


Cea de-a doua călătorie s-a datorat sprijinului financiar al lui V.V. Tilea, al lui Gabriel Marinescu (care nu a ezitat să se laude cu acest lucru, în contextul unui meci cu probleme între Venusul său şi Unirea Tricolor) şi al lui Nae Ionescu (preşedintele Unirii Tricolor). În iarna anului 1937, „Timpul“ a anunţat cu mândrie plecarea „oboreanului“ pentru un nou stagiu de documentare printre inventatorii fotbalului. Erau încă anii în care echipele englezeşti nu jucau decât cu adversari pe care îi considerau demni de o confruntare cu inventatorii fotbalului modern.


Mai mult, Arsenal Londra, alături de care s-a pregătit Steinbach, era echipa creată de Herbert Chapman (1876-1934), unul dintre managerii care au revoluţionat atât modul de conducere al unui club de fotbal, cât mai ales jocul în sine. Tot în 1937 a apărut, la Bucureşti, la Tipografia Vulturul, şi cartea lui Steinbach, „Footballul nostru. Probleme şi îndrumări pentru footballul românesc“, recenzată mai mult decât elogios de acel pretenţios cunoscător al fotbalului care era Camil Petrescu.


Deportat în URSS


Dar, după cel de-al Doilea Război Mondial, soarta lui Petre Steinbach a luat o turnură nouă. Născut într-o familie de şvabi din Banat, el s-a numărat printre sportivii deportaţi în U.R.S.S. între 1945-1947, ca pedeapsă pentru adeziunea minorităţii germane de la noi la hitlerism. Totodată, munca forţată la care germanii din România au fost supuşi în lagăre a contat în acoperirea datoriei de război faţă de U.R.S.R. Prezenţa unor sportivi de renume nu a rămas neobservată – micile activităţi sportive organizate în lagăre ocupă un loc aparte în amintirile supravieţuitorilor care au fost intervievaţi în ultimii ani în cadrul unor proiecte de istorie orală.


După 1947, Petre Steinbach a revenit acasă şi a devenit antrenor la I.T.A., cu care a câştigat două titluri şi o cupă a României. În 1948 a fost chiar antrenor al echipei naţionale pentru două meciuri: 0-1 cu Albania la Bucureşti şi 0-9 cu Ungaria în deplasare. Alte echipe pe care le-a antrenat au fost Rapid Bucureşti, Farul Constanţa sau Ceahlăul Piatra-Neamţ. La începutul anilor 1960 a fost condamnat la închisoare „din motive necunoscute“, la întoarcerea în ţară după un turneu la Viena, cu echipa naţională de juniori. În 1975 a plecat definitiv în R.F.G., unde a murit în 1996.


Totuşi, dacă despre Unirea Tricolor se mai discută în zilele noastre iar fostul teren de peste drum de Gara de Est mai este încă un punct de reper pentru locuitorii mai vârstnici ai zonei, nu aceeaşi soartă a avut-o şi Petre Steinbach. Explicaţia ar putea fi plecarea sa în Occident. Obiceiul autorităţilor comuniste de a încerca ştergerea amintirii personalităţilor publice plecate, prin obliterarea din enciclopedii sau cenzurarea filmelor este prea bine cunoscut.


Petre Steinbach a mai scris o carte despre jocul cu balonul rotund, intitulată „Fotbalul se joacă râzând“, o colecţie de anecdote, departe de calitatea şi forţa primei sale cărţi. De asemenea, a deţinut o rubrică lunară de analiză în „Sportul popu­lar“, tabletele sale păstrând acea erudită capacitate de a analiza jocul unui individ sau al unei echipe. Interesant este faptul că nu se sfia să compare jucătorii din anii 1950-1960 cu colegii săi de generaţie.


Construirea unui „atlet-gentleman“


„O carte despre football scrisă de un jucător român!“. Cu aceste cuvinte începea prefaţa scrisă de Octav Luchide la cartea dedicată preşedintelui F.R.F.A., V.V. Tilea. Costurile pentru tipar fuseseră probabil suportate de companiile ale căror reclame erau inserate după cuprins, printre care Galeriile Lafayette, Hotel Union Bucureşti, precum şi diverse societăţi ce produceau sau vindeau diverse articole sportive. Cartea costa 70 de lei.


Judecăţile lui Petre Steinbach erau limpezi şi adesea tăioase la adresa unei stări de fapt ce îi era bine cunoscută. Într‑o perioadă în care sportul nu era cu totul acceptat de societate, când încă i se aruncau acuze de corupere a tineretului prin exacerbarea spiritului de competiţie, Petre Steinbach critica aceste tendinţe şi alcătuia un cod de conduită pentru sportivi şi cluburi.


Pentru el, sportul era un „mijloc modern de cheltuire a energiei sociale“ iar fotbalul, acel „sport complet ce lucrează armonic asupra corpului şi spiritului“. Rolul său era de a creşte încrederea vârstnicilor în potenţialul în primul rând uman, pe care tinerii l-ar fi arătat pe terenul de joc. De asemenea, fotbalul trebuia să unească naţiunile, nu să repete războaie din trecut! „Atletul-gentleman“ era, în concepţia sa, scopul muncii unui antrenor. Evident, era o muncă ce trebuia să înceapă de la juniori – fizic prin gimnastică şi exerciţii de atletism, moral prin învăţarea regulamentului. Aici, Petre Steinbach nota şi o problemă esenţială de mentalitate a fotbalului românesc: existau cluburi cu juniori deja profesionişti, dar fără un stadion propriu!


Antrenament şi „viaţă regulată“


Observând, cu siguranţă din propria experienţă, că fotbalistul era tratat „de sus“ în societate, Petre Steinbach propunea un comportament prin care acesta să devină cu adevărat acel model social despre care vorbeau, la unison, toţi teoreticienii sportului. Mai întâi, clubul trebuia să se asigure că jucătorul nu duce o viaţă nesportivă. În fond, aceasta trebuia să fie o preocupare principală, dat fiind că în fotbal competiţia era între cluburi şi nu între indivizi, credea Petre Steinbach.


Clubul trebuia să reglementeze viaţa jucătorului pentru că, pentru individ, sportul nu era un scop în sine, ci o carieră. Aici trebuie spus şi că profesionismul nu era încă acceptat cu totul, nici legal, nici moral. Dar, pentru Steinbach, era o firească încununare a unei prodigioase cariere sportive. Totuşi, nu fotbalul ar fi trebuit să fie singura sursă de venit. Mulţi jucători învăţaseră o meserie, urmau studii universitare sau ocupau slujbe-sinecură: pericolul accidentărilor grave plana asupra oricărui jucător.


„Antrenamentul este eficient numai împreună cu viaţa regulată“, nota Steinbach. Alimentaţia bine aleasă şi evitarea (sau măcar moderaţia) în consumul de alcool şi tutun erau continuări fireşti, ce ţineau de igiena personală mai mult decât de viaţa sportivă. Un somn îndestulător, fără nopţi pierdute, trebuia să completeze aceste comportamente. Căsătoria şi viaţa de familie erau cadrul unui asemenea comportament cotidian al jucătorului de fotbal, ferindu-l totodată de bolile venerice.


Excesele nu făceau decât să grăbească retragerile timpurii într-o ţară în care suporterii considerau veteran al echipei un fotbalist de 26-27 de ani (Steinbach avea deja 31 de ani la data apariţiei cărţii sale). Probabil că, puse în practică, toate aceste sfaturi ar fi întărit fotbaliştii fizic şi psihic şi ar fi contribuit la dispariţia „pauzei de iarnă“, motivată de vremea defavorabilă, pe care Steinbach o considera simplu o „greşeală“. Chiar dacă numele lui Petre Steinbach nu pare să mai trezească multe amintiri, cartea sa rămâne unică în cultura sportivă românească.




via - http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ar-trebui-sa-se-poarte-un-fotbalist
Numai ZIMBRU!!!